In inima munților

Într-o sâmbătă friguroasă de noiembrie, Radu Dumitru, președintele Asociației Speologice ”Focul Viu” și un alt membru, Mihai, ne-au condus în prima noastră explorare speologică, în peștera Polovragi. Echipați în combinezoane vechi de-ale lui Radu, parcurgem repede minuscula porțiune turistică și intrăm în vastul sector destinat exclusiv speologilor. Mă cuprinde o efervescență care durează până la ieșire. Totul mi se pare minunat: feluritele formațiuni din calcar, liliecii atârnați pe ici, pe colo, pământul umed, aerul răcoros, întunericul. Neavând mănuși (înțelesesem greșit că se pot găsi și la mănăstirea Polovragi), am fost mereu cu mâinile ude și ”tratate” cu noroi. Totuși, senzația neplăcută a fost la primul contact, după care m-am obișnuit – ba chiar mă simțeam ca un copil care se joacă în groapa cu nisip. Aerul era încărcat de umezeală și răcoros, dar parcă îmi dădea puteri, ca o licoare magică – sau o fi fost de la carbid? Mihai folosește o lampă acetilenică în loc de frontală, care funcționează pe baza gazului emanat la contactul apei cu carbidul. Lumina dată e mai caldă, mirosul dă un aer de laborator (dar nu e nociv), iar flacăra liberă care țâșnește dintr-un suport de pe cască arată foarte badass! Ca să nu mai spun că arătăm și mergem ca piticii din poveste.

Inițial am fost reticentă la a mă murdări, chit că nu era combinezonul meu. Am fost încurajată să nu mă obosesc cu mișcări acrobatice să-mi conserv energia – pe bună dreptate, am mers destul de mult. Era și inevitabil, tot sunt porțiuni cu tavanul foarte jos, unde mergi de-a bușilea sau, și mai și, culcat, împingându-te în vârfurile încălțărilor. Au fost doar două treceri atât de strâmte, plus una care avea o băltiță foarte puțin adâncă (1cm?), dar întinsă, drept podea. Abia acolo am învățat cum se fac corect flotările…

Am avut de cățărat și descățărat, dar nu prea dificil – cam ca pe o vale alpină ușoară -, în schimb e nevoie de mai multă atenție, din cauza umezelii și noroiului. Adrenalina a fost însă la cote maxime într-o galerie cu găuri ce se cască în ”podea”, unde am făcut mult ramonaj.

În cele câteva pauze pe care le-am făcut, Radu ne-a povestit diverse lucruri despre istoria speologiei, importanța peșterilor, câteva cărți faine pe subiect, precum și curiozități și experimente. Am încercat și noi unul, care ne-a fascinat ca idee încă din București. Am stins toate luminile și am stat într-un întuneric total. Aparent, creierul neprimind informații de la organele de simț, ”inventează” percepții și apar așa-zisele ”halucinații vizuale”. Asta așteptam și noi să vedem, dar mărturisesc că mie nu mi-a ieșit. Auzeam picăturile de apă, simțeam curenții de aer și spațiul din jur; nu căutam să văd ceva în întuneric, am preferat să mă bucur de moment. Mă simțeam bine în ”burta” pământului. Amuzant a fost însă că, după câteva minute, orice sursă cât de mică de lumină devenise deranjantă, inclusiv o piesă fosforescentă de pe o frontală :))

Până la ieșire, am pierdut noțiunea timpului. Nu am ajuns totuși la acel grad atins de Michel Siffre, care a stat săptămâni de-a rândul într-o peșteră, iar mintea lui a pierdut numărătoarea zilelor. Ceea ce nouă ni s-au părut a fi 5 ore au fost, de fapt, vreo 7 și mai puteam număra. Afară era noapte, ceață, umezeală, bezna nu era atât de neagră (dacă se poate spune așa) ca în peșteră, dar senzația a fost similară cu ce-a pățit Iona lui Sorescu: am ieșit dintr-un ”pește” într-unul mai mare.

Duminica nu a fost la fel de aventuroasă, dar tot plină de voie bună. Dimineața, eu și Simina am învățat să ne urcăm pe o coardă statică la GD, lângă Peștera Muierii, cu jumar, ascensor și grigri. De fapt ele erau pregătite pentru un grup de copii veniți în excursie, dar ne-am strecurat și noi, mânate de curiozitate și entuziasm. În drum spre București, ne-am oprit la Pădurea Colorată, aflată pe lângă Baia de Fier, care arată ca-n povești. Ca saltul în timp să fie complet, am vizitat și câteva ateliere de olărit din satul -botezat simplu și sugestiv – Olari, de lângă Horezu. Pe lângă vasele expuse, am văzut și uneltele, materialele folosite, chiar și un cuptor plin cu oale aproape terminate. Nu am modelat noi înșine ceva, dar nici n-am plecat cu traista goală.

Dincolo de partea de aventură, experiența a fost deosebită. Este sinistru, așa cum mi-a spus cineva, dar dacă asta alegi să vezi. Pentru noi a fost, pur și simplu, un alt colț de natură. Nu e cel clasic, cu soare, plante, cer senin, pajiști alpine, dar are o frumusețe personală. Toate formele in care s-a depus calcarul creează un peisaj parca rupt dintr-o altă lume, forme care își pierd strălucirea, o dată aduse la lumina zilei. Am avut noroc de o tură relaxantă și inedită, care ne-a adus bucurie și experiență – pentru că mai vrem!

Mai multe poze pe pagina de facebook a sectiei CAR Universitar Bucuresti

CAR Univ Buc – Speo 25-26Noiembrie 2017