Politica UIAA privind prezervarea zonelor de aventură
Politica UIAA privind prezervarea zonelor stâncoase naturale pentru cățărarea de aventură[1]
CUPRINS
- Rezumat
- Motivația documentului
- Definiții
- Atracția exercitată de escalada sportivă
- Beneficiile cățărării în teren de aventură
- Coexistență și diversitate
- Perspective de viitor
- Concluzii
- Contribuții
- Appendix: comentarii și opinii din partea unor grupuri și cățărători titrați
—
1. Rezumat
În ciuda recentelor tentative din partea UIAA de a oferi îndrumare în privința echipamentului fix și a conservării zonelor stâncoase naturale, spiturile continuă să fie plasate în zone în care mulți cățărători și-ar dori să fie excluse.
Acest documet evaluează istoria și atracția diferitelor forme de cățărare și creionează noile atitudini ce vizează echipamentul fix din trasee.
De asemenea, ia în considerare modalitatea prin care cățărarea de aventură poate fi reafirmată într-un mod mai eficient și cere sprijin și îndrumare din partea UIAA pentru Federațiile din țările unde există un potențialal al acestei forme de cățărare, cu privire la modalitățile de a susține coexistența escaladei sportive și a cățăratului în teren de aventură.
În sfârșit, in appendix sunt reliefate părerile unora dintre personalitățile aflate în avangarda cățărării, precum și a unor formatori de opinie în domeniu, privind perspectivele și demersurile ce trebuie inițiate pentru a se realiza o interrelaționare echidistantă care să medieze nevoile escaladei sportive și a cățăratului în teren de aventură, totul relaționat la mediul inconjurator.
—
2. Motivația documentului
În luna mai a anului 2000, Consiliul UIAA a aprobat politica regăsită în documentul „To Bolt Or Not To Be” cu privire la utilizarea echipamentului fix – cu precădere spituri și montanți – în cazul arearelor montane stâncoase și a falezelor. S-a stabilit ceea ce fusese prefigurat de către Robert Renzler, președintele de atunci al Comisiei de Alpinism și de către echipa sa de consilieri, drept „un compromis acceptabil” între conservarea unor areale stâncoase în forma lor naturală, pretabile cățărării tradiționale și amenajarea cu spituri, în cazul falezelor destinate escaladei sportive și pentru asigurarea securității unor rute montane.
Acest demers curajos a fost considerat un pas înainte, însă rezultatele nu s-au dovedit satisfăcătoare în unanimitate. În unele zone montane, bormașina este în continuare folosită cu o discriminare ce limitează drastic sau face chiar imposibilă cățărarea bazată pe spiritul de aventură. În unele țări precum Ungaria toată stânca disponibilă pentru cățărare a fost amenajată cu spituri pentru a realiza trasee destinate exclusiv escaladei sportive.
După doisprezece ani, devine evident faptul potrivit căruia politica din luna mai a anului 2000 privind amenajarea traseelor, trebuie să fie reiterată. Este nevoie de o continuare a asistenței și a îndrumărilor oferite Federațiilor cu putere de decizie în problema cățăratului pentru a putea discerne și a lua decizii juste între prezervarea stâncii în forma sa naturală și „îmblânzirea” sa cu spituri sau alt echipament fix.
Țările care doar acum își dezvoltă valențele în domeniul cățăratului sunt cu predilecție interesate de primirea asistenței și a îndrumărilor din partea UIAA cu privire la amenajările permanente și cățăratul tradițional.
Nu există niciun dubiu privind influența disproporționată, contrară opiniei generale pe care o poate impune un grup mic de cățărători înarmați cu bormașini pe acumulatori, în schimbarea caracterului unei faleze, într-un timp foarte scurt.
UIAA ar dori ca Federațiile membre să se asigure că în procesul de dezvoltare al zonelor destinate escaladei sportive să se realizeze în prealabil o consultare a cățărătorilor locali și a altor grupuri interesate, luându-se în considerare etica locală existentă, tradițiile și stilurile de cățărare.
—
3. Definiții
Cățărarea în teren de aventură, cățărarea tradițională sau cățărarea „trad” vizează o formă de cățărarea adoptată în fazele incipiente ale cățărării presupunând ca cel ce merge cap de coardă să plaseze în timpul ascensiunii tot echipamentul necesar prevenirii unei căderi periculoase. Acest echipament este ulterior îndepărtat de către secunzi.
Protecțiile mobile au cunoscut o dezvoltare diferită în cazul fiecărei țări. În Marea Britanie prima formă de protecție consta în simpla înfășurare a unei bucle în jurul unei țepușe sau a unei pietre introduse în fisuri precum niște cale. În alte țări se utilizau pitoane sau cuie cu excepție făcând stâncile nisipoase din Boemia unde pentru a nu afecta roca, se utilizau noduri din bucle de coardă ce erau apoi înțepenite în fisuri.
Un ideal primordial al cățărării tradiționale a fost și rămâne acela potrivit căruia o echipă nu lasă nici o urmă a trecerii ei – fiind considerat prin urmare un act fără implicații negative asupra mediului înconjurător. Cu toate acestea, utilizarea termenului de cățărare tradițională iscă unele problematici. În unele țări tradiția presupunea instalarea pe munți a corzilor fixe atașate de piloni precum în cazul Matterhorn-ului și a Dent de Géant.
Alte etichete atașate acestei forme de cățărare vizează conceptele de „cățărare cu minimum de impact”, „cățărare naturală” sau doar „cățărare”. În mod curent, opțiunea preferată este cățărarea de aventură sau cățărarea în teren de aventură, un termen care în urmă cu treizeci de ani era similar cu însăși cățărarea.
Escalada sportivă este reprezentată de cățărarea ce se bazează pe folosirea ancorelor fixate permanent pentru a conferi siguranță traseelor. Aceste protecții constau în general dintr-o gaură forată în stâncă în care sunt inserate apoi fie o ancoră mecanică sau o ancoră chimică.
Deoarece cățărătorul nu mai trebuie să își facă griji pentru a-și proteja propria viață, se poate concentra întru totul asupra mișcărilor pe care le execută, putând astfel progresa în siguranță înspre un standard tehnic mai avansat.
Ancorele nu sunt întotdeauna montate corespunzător, în special în țările în care acest sport este încă în curs de dezvoltare, prin urmare toate ancolerele, în special cele montate în zonele maritime nu ar trebui sa li se acorde o încredere deplină.
Bouldering-ul este menționat pentru caracterul complet. Este o formă de cățărare ce se desfășoară la înălțimi care de obicei nu depășesc cinci metri realizându-se fără coardă, doar cu papuci de cățărat, un săculeț cu magneziu și o saltea (crash pad). Acest stil de cățărare poate fi foarte dinamic, necesitând un aport mare de forță pentru a realiza secvențe de mișcări foarte scurte, însă dure.
Acest document, alături de recomandările UIAA privind siguranța cățărării, are drept scop evitarea conflictelor, prin determinarea cățărătorilor de a se organiza și a realiza dispoziții pentru toate formele de cățărare, eliminând astfel mixtiunea altor agenții pentru rezolvarea neînțelegerilor.
Au existat de-a lungul timpului așa numitele „războaie ale spiturilor” în cazul multor faleze din lume. În majoritatea situațiilor s-a ajuns la un consens prin intermediul federațiilor naționale.
În alte cazuri, un acord a putut fi atins, doar după ce au avut loc intervenții din partea reprezentanților parcurilor naționale, a militanților pentru conservarea mediului, a grupurilor de salvatori montani, a autorităților de reglementare în privința sănătății și a siguranței, a consiliilor locale sau chiar ale poliției.
Realizarea unui echilibru între acei cățărători care preferă ca stânca să fie amenajată și cei care ar dori și ar prefera să aibă acces la zone în care stânca a fost lăsată complet în starea sa naturală este mai fezabil atunci când această diversitate de opinii este în mod corespunzător adusă în atenția factorilor de decizie.
—
4. Atracția exercitată de escalada sportivă
- Posibilitatea de a îmbunătăți standardele și tehnica cățărătorului are o probabilitate mai mare de realizare în cazul unei cățărări ce are în uzanță protecții fixe deoarece astfel cățărătorul se poate concentra pe deplin asupra mișcărilor fără să fie stingherit și incomodat de purtatea protecțiilor mobile și fără a fi preocupat de plasarea acestora.
- Escalada sportivă le permite cățărătorilor să experimenteze bucuria cățăratului având redusă la minimum teama de cădere.
- Escalada sportivă le permite tinerilor ce încep cu cățărarea în sală, să facă o tranziție înspre cățărarea pe stâncă într-o relativă siguranță. Tinerii cățărători pot apoi să-și lărgească experiența lor privind cățărarea, învățând și abordând apoi cățărarea în teren de aventură cu condiția să aibă parte de stâncă lăsată în stare naturală ce să servească acestui scop.
- Popularitatea escaladei sportive aduce locuri de munca în zonele montane. Cei care beneficiază economic în urma dezvoltării acestei activități sunt cabanierii și ghizii și în general cei care beneficiază în mod normal de pe urma turismului montan.
- Numeroase organizații găsesc în escalada sportivă un real ajutor în demersul de a-și atinge țelurile, precum în cazul grupurilor de salvare montană, educatori, terapeuți și alte grupuri ce folosesc cățărarea drept un antidot pentru comportamentul antisocial, în lupta împotriva obezității etc.
—
5. Beneficiile cățărării în teren de aventură
- Dezvoltarea unui sens al responsabilității și a unei mai bune gestionări a situațiilor de risc, în special în cazul tinerilor. „Rutele de cățărare ce au puține posibilități de asigurare necesită o măsură specială de conștientizare și gestionare a cățărătorului vis-à-vis de propria sa siguranță și cea a partenerului său” (p. 5, To Bolt Or Not To Be).
- O satisfacție personală deosebită ce rezidă în urma efectuării acestui gen de trasee de cățărare datorată unei mai mari implicări a resurselor unui cățărător. Fiecare act de a se autoproteja este diferit față de cel anterior, cățărătorul fiind nevoit să recurgă la propria imaginație și la propriile cunoștințe folosindu-se de resursele limitate ce i se oferă. Tot aici se include și plasarea pitoanelor, deși datorită dezvoltării continue a nucilor și a dispozitivelor cu came, pitoanele sunt folosite din ce în ce mai puțin. Există o diferență majoră între plasarea unui piton și amplasarea unei ancore, deoarece pitonarea este limitată de geologia și structura rocii, astfel elementul de incertitudine fiind păstrat. Comentarii relevante privind pitoanele pot fi găsite în documentul To Bolt Or Not To Be.
- Arta folosirii protecțiilor mobile îi permite cățărătorului o interrelaționare mai intimă cu stânca. Așa cum scria cățărătorul american John Long, pentru capul de coardă faptul că trebuie să își fixeze protecțiile mobile „este mai degrabă o testare a spiritului … ce oferă de asemenea o recompensă sporită în ceea ce privește intensitatea trăirilor și durata amintirilor. Cățărătorii care se limitează strict la rutele bazate pe conceptul clipsează și mergi mai departe se lipsesc de lucrurile cele mai frumoase pe care cățăratul le poate oferi”.
- Printre cățărători, sunt câțiva care consideră abordarea unei rute noi, în stil tradițional, drept o formă de artă. Iată ce a afirmat Duncan Ferguson, un reputat cățărător din Colorado, la aflarea veștii că de-a lungul unei linii clasice de gheață au fost plasate ancore: „Stă în capacitatea de înțelegere a comunității cățărătorilor de pretutindeni, să respecte și să celebreze viziunea și arta primului ascensionist deoarece ruta deschisă reprezintă o reflecție tangibilă a potențialului uman al acelei persoane în acel moment. Stă în puterea noastă să ne ridicăm la același nivel sau, în caz contrar, să păstrăm acea realizare ca un punct de inspirație sau ca o oglindă pentru umanitate – adesea ambele în același timp”.
- Acei cățărători cu o apetență pentru istorie, vor aprecia cățărarea unei rute clasice, doar dacă rămâne neatinsă de fenomenul de spituire, sau nu este devalorizată pentru foloase materiale, ori alterată de către aceia care nu s-au putut ridica la nivelul provocării asumate de pionierii curajoși, precum A. F. Mummery, Ricaccardo Cassin, Walter Bonatti, André Roche, Max Niedermann, Reinhold Messner și Alex Huber ale căror rute stălucesc precum un far, datorită originalității liniilor lor și datorită purității stilului abordat.
—
6. Coexistență și diversitate
Cititorii acestui document ar trebui să știe că toți cei implicați în elaborarea lui cațără atât rute destinate escaladei sportive cât și rute în teren de aventură. Autorii împărtășesc speranța exprimată în blogul său de cățărătorul britanic de elită, Dave MacLeod, cu ocazia Festivalului Montan Torello din luna noiembrie a anului 2007: „ … cu toții trebuie să recunoaștem că escalada sportivă deține locul său în acest sport care ar trebui să se dezvolte alături și în paralel, decât pe seama și în detrimentul altor discipline ale cățăratului”.
Valoarea și semnificația conferită cățăratului variază foarte mult de la o persoană la alta. În fapt, nu toate Federațiile aleg cățărători activi în organizațiile de conducere. În cazul unor Federații cei cărora li se adresează aceste informații vor fi oameni care merg și desfășoară activități pe munte și nu obligatoriu cățărători sportivi ori cățărători în teren de aventură.
Cu toate acestea, UIAA speră ca liderii și administratorii acestor Federații, vor sesiza și vor acorda importanța cuvenită acestui document și vor disemina informația tuturor membrilor relevanți din cadrul Federației. Pentru acest scop, biroul UIAA va oferi asistență, ori de câte ori va fi posibil, pentru a identifica destinatarii cărora li se adresează acest document și va oferi sprijin pentru distribuirea lui.
Cățăratul prosperă prin diversitate. Este crucial ca întregii game de forme ale cățăratului să i se permită să înflorească, să se dezvolte și să coexiste pentru ca nu doar o opțione să fie diponibilă. Cățărătorii trebuie să poată alege dintre diferitele forme de cățărare, în funcție de propriile preferințe, stări sau circumstanțe ale vieții. Părinții care au copii mici, sau cei în vârstă, au de regulă motive întemeiate pentru a prefera escalada sportivă. Circumstanțele se schimbă, și doar dispunând de o varitate a formelor de cățărare și a posibilității de alegere, se poate ajunge la o consolidare a cățăratului.
Există persoane care recurg pentru câteva ore la cățăratul în sală sau în cadrul falezelor ușor accesibile, între timpul petrecut la serviciu și cel de acasă sau în week-end-uri, printre alte activități sportive sau de loisir. Acest gen de cățărători posedă în general cunoștințe limitate despre tradițiile cățăratului și despre dezvoltarea sa, ori despre dezbaterea privind escalada sportivă și cățăratul în teren de aventură.
La celălalt capăt al spectrului, sunt aceia care își organizează întreaga viață în jurul cățăratului – în ceea ce privește viața de familie, aspectele sociale și natura locului de muncă. Acestor cățărători le pasă și se implică cu pasiune în chestiuni ce privesc direcțiile și etica înspre care se îndreaptă cățărarea, de vreme ce acești indivizi mănâncă, dorm și își potolesc setea prin cățărat.
UIAA speră ca acest document să vină în sprijinul părerilor multora dintre adepții escaladei sportive, cât și a celor ce preferă cățărarea tradițională și care prețuiesc unanim conservarea stâncii pentru cățărarea în teren de aventură – și ale căror păreri rămân adesea neauzite ori nespuse. Acest document pledează în favoarea tuturor cățărătorilor nu doar a unei minorități.
Pat Littlejohn, director al International School of Mountaineering, atrage atenția asupra faptului că mulți cățărători „au fost reduși la tăcere de acea frăție a spituitorilor, rapace și adesea agresivă care susține că opiniile contrare lor sunt învechite și reaționare”.
Este clar că încă există preocupări în lumea cățăratului, vis-à-vis de uzanța spiturilor. Recenta acțiune de îmndepărtare a spiturilor de pe Cerro Torre, de către niște cățărători americani, a generat atenția presei internaționale care a ilustrat prompt acest eveniment. Dacă majoritatea cățărătorilor ar vorbi și ar lua atitudine împotriva utilizării discriminatorii a bormașinii în cadrul falezei lor locale, atunci ar fi cu siguranță mai multă stâncă destinată cățărării în teren de aventură.
—
7. Perspective de viitor
Datorită facilităților în amenajare oferite de aportul bormașinii și a spiturilor, suprapuse peste interesul crescând generat de escalada sportivă, s-a ajuns la o restrângere a arealelor stâncoase, care în forma lor naturală, se pretezează la cățăratul în teren de aventură. Evident, nu toate formațiunile stâncoase se pretează la cățărarea cu protecții mobile, tocmai din acest motiv unele tipuri de rocă precum șisturile, mica și calcarul au fost amenajate cu precădere pentru escalada sportivă.
Principala preocupare a acestui material vizează prezervarea acelor zone stâncoase fezabile cățărării cu protecții mobile pentru ca de dragul diversității cățărătorii să poată beneficia în continuare de posibilitatea de a alege să cațere atât trasee echipate pentru escalada sportivă cât și rute destinate cățărării în teren de aventură.
Singura modalitate prin care se poate realiza acest deziderat presupune conservarea zonelor fezabile cățăratului tradițional, pentru ca această zonă de cățarare, așa cum era practicată de pionierii de ieri, să poată fi experimentată în viitor și de către noile generații de cățărători.
O mențiune în acest sens se regăsește în Declatația Tiroleză (2002) „în absența pericolului și a necunoscutului, cățărarea își pierde elementul definitoriu – aventura.”
UIAA cu sprijinul altor comisii abilitate pe probleme vizând activitățile montane, tineretul și facilitarea accesului în zonele de cățărare, încearcă pe diferite căi să revitalizeze înteresul pentru cățărarea tradițională în teren de aventură, fiind vizate în special țările în curs de dezvoltare. În acest sens, au fost demarate o serie de inițiative:
- Furnizarea de expertiză și susținere prin intermediul unor măsuri standardizate (actualul Training Standards Panel, fostul Training Standards Working Group) elaborate de Comisia Montană, este considerată o măsură binevenită, în special în cadrul acelor Federații care consideră cățărarea în teren de aventură, drept o activitate periculoasă și în consecință sunt reticente în sprijinirea ei. Directivele sunt menite să ofere sprijin și asistență amenajatorilor, atât în cazul zonelor pasibile cățărării cu protecții mobile, cât și în cazul situațiilor unde se pot dezvolta rute destinate exclusiv escaladei sportive. Acest fapt va fi benefic în special în cadrul acelor Federații, care în lipsa unei expertize și a unor îndrumări profesionale, au ajuns la crearea și tolerarea unor trasee de escaladă sportivă care nu sunt nici sigure și nici etice din punct de vedere al amenajării.
- UIAA va facilita promovarea și accederea filmelor DVD și a literaturii vizând cățărarea în teren de aventură, în special în rândul tinerilor.
- UIAA va facilita participarea cățărătorilor la congresele internaționale pe tema cățăratului de aventură. De asemenea, va fi oferit suport în această direcție și prin intermediul taberelor adresate tinerilor, cu sprijinul Comisiilor de Tineret.
- UIAA se va implica activ în găsire unor mijloace prin care, în cazul țărilor aflate în curs de dezvoltare, să li se faciliteze posibilitatea de a obține echipament modern destinat cățărării tradiționale, direct de la producători. Va oferi, de asemenea, finanțări menite a reduce costurile de achiziție, ori de câte ori va fi posibil acest lucru.
- UIAA va realiza parteneriate prin intermediul Comisiei Alpine, cu orice grupuri ce au drept activitate cățărarea în teren de aventură și care să poată beneficia astfel de avantajele ce decurg din inițiativele menționate mai sus.
- UIAA consideră benefică sprijinirea unor inițiative deja demarate care vizează abordarea păstrării nealterate prin spituire a unor areale stâncoase, precum Mountain Wilderness a sprijinit keep wild! climbs din Elveția (www.mountainwilderness.org). UIAA va sprijini și va promova acest gen de acțiuni cu scopul de a le face mai cunoscute publicului larg.
- Diseminarea informației este vitală. Dacă documentația „Bolt Or Not To Be” ar fi ajuns la cât mai mulți cățărători, în special din cadrul Federațiilor ce au menirea de a dezvolta cățărarea, s-ar fi ajuns azi la o mai mare diversitate a stilurilor și formelor de cățărare. UIAA va face tot posibilul să distribuie acest document revizuit pe o scară cât mai largă și beneficiind de o traducere în mai multe limbi diferite. Mulți cățărători renumiți sprijină această inițiativă, contribuind la distribuirea aceste documentații.
- Mențiunile și depozițiile primite din partea diverselor Federații, pot fi consultate pe website-ul UIAA (www.theuiaa.org). Un sumar însoțește fiecare depoziție, pentru a ușura lectura și posibilitatea de a le compara. UIAA recomandă tuturor țărilor să se raporteze la aceste depoziții în procesul de a-și formula, ori revizui, propriile politici privind echipamentul fix și cățărarea tradițională. BMC, Clubul Alpin din Noua Zeelandă și FASA din Argentina au elaborat o documentație foarte utilă în favoarea asigurării unei diversități și a unui respect pentru zonele stâncoase și pentru mediu în general.
- Federațiile sunt încurajate să elaboreze o scurtă inventariere a zonelor stâncoase, diferențiate pe criterii precum natulare sau amenajate, pentru o evidențiere cât mai precisă a stării actuale a potențialului arealelor stâncoase. Abia apoi, poate avea loc o dezbatere viabilă în privința alegerii zonelor ce trebuie lăsate naturale, în detrimentul zonelor viabile amenajării permanente. Această analiză, pe lângă interesul primordial pentru cățărători, poate prezenta interes și pentru autoritățile parcurilor naturale, pentru ecologiști și pentru forurile ce au drept activitate conservarea mediului. Unele Federații au decis ca ultimă măsură, pentru prezervarea stâncii în forma naturală, emiterea unui ordin de conservare pentru unele faleze sau chiar în cazul unor masive muntoase. Acolo unde aceste măsuri sunt avute în vedere de către comisiile ce au drept obiectiv cățărarea, un inventar al zonelor stâncoase pretabile cățărării, poate deveni un ghid util.
10. Numeroase Federații au creat asociații menite strângerii de fonduri pentru schimbarea spiturilor uzate și corodate. Ar fi foarte util și benefic, dacă aceste fonduri alocate acestor asociații ar fi utilizate în ambele direcții: nu doar pentru a asigura o bună uzanță a spiturilor, cât și pentru înlăturarea acelor spituri care în opinia cățărătorilor locali și bucurându-se de consensul larg al acestora, sunt considerate a fi plasate în locuri nepotrivite.
—
8. Concluzii
În ființa umană există un paradox fundamental. Pe de o parte, el încearcă pe toate căile și prin toate mijlocele să își facă viața cât mai confortabilă, sigură și plină de certitudini, în timp ce pe de altă parte, el știe intuitiv că doar asumându-și riscuri și confruntându-se cu incertitudinile va reuși să evolueze, să se autodepășească, ajungând astfel la un moment al adevărului când conștientizează și i se reliefează mai mult din necunoscutul ce îl înconjoară.
Instinctele pentru aventură, atât de adânc înrădăcinate în mileniile de evoluție ale omului înconjurat de imprevizibilul creat de mediul natural, se află azi predominant într-o stare de latență. Aceste instincte sunt activate fie datorită întâmplării, fie sunt recreate prin procese artificiale. Formațiunile stâncoase reprezintă un asemenea mediu, unde cățărătorul își focalizează întreaga sa atenție, își crează trăiri de o înaltă sensibilitate și o conștientizare a sinelui, vecină cu extraordinarul, însumând și afectând prin trăiri, zone ale ființei sale, ce în mod normal rămân neatinse.
Acestea sunt momentele când o lumină plăpândă pătrunde în viețile noastre și ne amintește de acele cățărări revelatoare. Atât de profunde sunt acele momente, chiar dacă durează câteva secunde, ele sunt savurate cu venerație. Tocmai de aceea, fiecare cățărător determinat preferă să conducă decât să urmeze. Aceste trăiri sunt esența cățărării tradiționale în teren de aventură, peste tot în lume.
—
9. Contribuții
Îndeosebi, Anne Arran (Youth Commission, Member Traditional Values Working Group), TVWG și Phil Wickens (Mountaineering Commission, Secretary TVWG) au oferit cu regularitate suport pe toată durata realizării acestei declarații revizuite.
Alți contribuitori ai proiectului: Clare Bond (Access Commission), Jean-Paul Bouquier (FFCAM), Claude Eckhardt (CAF), Peter Farkas (Executive Board), Pierre Humblet (President Mountaineering Commission), Steve Long (Training Standards Panel), John Arran, Nick Colton, Steve Goodwin, Ed Douglas, Kirsten Schutz, Pat Littlejohn, Roger Payne și Ken Wilson.
Aș dori să le mulțumesc, de asemenea, următorilor: Chris Bonington, Alex Huber, Voytek Kurtyka, Pat Littlejohn, Reinhold Messner, Robert Renzler, Roger Schäli, Martin Scheel și Daniel Silbernagel pentru ralierea lor entuziastică, la acest document.
Doug Scott – Management Committee, Director al Traditional Values Working Group
August 2012
—
10. Appendix
Acestea sunt comentariile și opiniile unor cățărători și a unor grupuri de opinie preocupați de tematica în cauză.
—
Sir Chris Bonington
„Diferența fundamentală între cățărarea în teren de aventură și escalada sportivă, ce mizează pe eliminarea riscului care reprezintă întocmai esența jocului, rezidă din faptul că, în cazul primei forme de cățărare, acceptăm stânca așa cum este și folosindu-ne de îndemânarea și judecata proprie, încercăm să găsim o cale de a ajunge sus punându-ne propriile protecții în fisurile și crăpăturile existente, lăsând stânca aproape în aceeași stare în care am găsit-o, cu excepția câtorva urme de magneziu și absența, pe alocuri, a ierbii și a lichenilor. Astfel, cățărătorul este în acord cu acest mediu, conlucrând cu el.
Pe de altă parte, cățărătorul sportiv își impune propria voință asupra mediului, alegându-și singur linia, forând găuri pentru spituri, alegând locul unde vor fi plasate și bineînțeles lăsând în urmă o montură creată de mâna omului, fixă și permanentă.
Așa cum a fost exprimat ulterior, practic, fiecare dintre noi am agreat și ne-am delectat cu ambele forme de cățărare, existând argumente în favoarea fiecăreia dintre ele. Provocarea o reprezintă găsirea unei căi prin care fiecare dintre cele două stiluri, să coexiste într-un mod în care să ne permită tuturor să continuăm a împărtăși bucuria cățăratului. Avem o nevoie disperată de acorduri și înțelegeri între cățărătorii sportivi și cei înclinați înspre cățărarea de aventură, pentru a discerne care dintre faleze să fie lăsate în starea primară – fără spituri. Este alarmant cât de multe faleze, în special cele de pe Continent, au fost deja amenajate în întregime cu spituri.
În multe sensuri, acest proces reprezintă o metaforă a ceea ce face omenirea cu planeta noastră și indiferent dacă este vorba de supraviețuirea unui stil de cățărare sau a umanității însăși, trebuie să găsim o cale de mijloc, rezonabilă pentru toate aceste probleme. De aceea sprijin cu fermitate acest raport.”
—
Reinhold Messner
„Opinia mea – exprimată în cărțile mele recente – este: cățăratul devine din ce în ce mai mult un sport. Cățărarea de aventură, în mediu natural, va rămâne o activitate elitistă, bazată pe tradițiile acestei activități și pe inteligența de a respecta munții drept locuri vechi și sălbatice, unde doar cei pe deplin pregătiți ar trebui să mergă. Păstrându-ne această abordare, vis-à-vis de spațiul montan, creăm o modalitate de a salva moștenirea munților sălbatici – și a anarhiei din sălbăticie. Cluburile montane de masă precum DAV, cu milioane de membri, creează un loby pentru ca munții să fie pregătiți pentru toată lumea.”
—
Alex Huber
„Cățărarea și alpinismul sunt din ce în ce mai populare înglobând importante valori umane ce implică concepte precum natura, aventura și explorarea. Însă, datorită fenomenului de comercializare în creștere, aceste valori sunt în pericol. Turismul și industriile conexe încearcă să creeze un sport sigur, practicat în sălbăticia naturii, toate acestea ducând la o pierdere a respectului față de natura nealterată a munților și a zonelor stâncoase.
În esență alpinismul și cățărarea sunt activități ce posedă o tradiție îndelungată, o etică puternică și se bazează pe idealuri mărețe. Oamenii mergeau să exploreze natura sălbatică a munților înalți din Alpi, care reprezintau una dintre ultimele refugii unde natura nu este alterată. Însă demersurile radicale de spituire excesivă, de loisir, din ultimile două decenii, au pus în pericol această tradiție îndelungată. Astăzi, în zonele cele mai populare, cățărarea se desfășoară pe trasee ce au devenit o autostradă spituită care beneficiază de același standard de securitate întâlnit în sălile de cățărare.”
—
Pat Littlejohn, fost vicepreședinte al British Mountaineering Council
„Am fost foarte însuflețit anul trecut, când cățărătorii prezenți la o ședință a BMC au votat cu o majoritate copleșitoare pentru îndepărtarea amenajărilor permanente din zona stâncilor maritime din Cornish. Se prea poate ca majoritatea cățărătorilor și a alpiniștilor din lumea întreagă să împărtășească aceleași opinii, însă au fost reduși la tăcere de către frățiile rapace și agresive care militează pentru folosire spiturilor si care consideră oricare altă alternativă drept învechită și reacționară.
Poziția mea exprimă faptul potrivit căruia norma, ar trebui să fie reprezentată de cățărarea cu minimum de impact asupra stâncii, iar spituirea ar trebui să fie limitată la anumite areale și faleze. Fraternitatea escaladei, pur și simplu nu are dreptul să creeze un asemenea impact negativ asupra mediului stâncos. A lua parte la așa ceva, ar trebui să ne umple de rușine. O fisură amenajată pentru escalada sportivă e la fel de sterilă și de naturală precum un teren de golf.
Întrebarea crucială care se pune este dacă cățărarea ar trebui sau nu să fie un sport de aventură. Dacă nu, atunci își pierde legătură cu alpinismul și cu marea moștenire a acestuia. Tinerii dornici de aventură, se vor reorienta înspre alte sporturi în aer liber, precum canotaj, surf, scufundări chiar și drumeții montane – toate fiind mai aventuroase decât escalada sportivă și cu o grijă sporită pentru un impact minim asupra mediului.
Când am învățat să fac scufundări, la sfârșitul anilor ’70, fiecare scufundător avea un cuțit pe care îl folosea pentru recoltarea de pe fundul mării a diferitelor mostre, drept suvenir. Astăzi cuțitele au fost interzise cu desăvârșire, chiar și purtarea mănușilor este considerată o practică negativă în calea descurajării atingerii oricărei forme de viață marină sau a coralilor.
Speologia reprezintă o altă activitate în aer liber, care și-a ameliorat practicile. Am practicat destul de mult speologia, în anii ’60, când se utilizau lămpi de carbid și se arunca pretudindeni carbidul uzat și se mergea peste tot prin peșteră după bunul plac. Chiar și la sfârșitul anilor ’70 se practica dinamitarea subterană pentru a extinde galeriile după bunul plac. Astăzi, speologii au adoptat o etică a minimului impact prin care nimic nu este distrus, nimic nu e lăsat în urmă, iar oamenii urmează trasee special desemnate prin marile cavernamente pentru a minimaliza perturbarea concrețiunilor de pe podeaua peșterilor.
Escalada se pare că s-a îndreptat în direcția opusă, iar acest fapt nu reprezintă un motiv de mândrie pentru cățărători. De la mișcarea de cățărare curată din anii ’70 când s-au conștientizat daunele pe care le produceau pitoanele asupra stâncii, încercându-se apoi în majoritatea locurilor din lume să se practice cățărarea ce nu implică lăsarea echipamentului fix, s-a ajuns azi la situația, potrivit căreia falezele și marii pereți sunt găuriți și spituiți la o scală industrială. Cățărătorii lasă mari cantități de feronerie în natură, în timp ce alte sporturi în aer liber, comparabile cu cățăratul nu lasă nimic în urma lor.
Peretele Poi, primul areal destinat cățărării în teren de aventură din Kenya și povestea sa tristă, reprezintă o bună ilustrare a problemelor enumerate mai sus. Etica cățărării în Kenya, stabilită de oameni precum Ian Howell, Iain Allen și Andrew Wielochowski care au realizat prima ascensiune a peretului Poi era definită de un stil curat, în teren de aventură și de jos în sus. Andrew și-a realizat ruta sa clasică de pe fața estică a peretelui Poi în acest stil și a avut tentative ce vizau cel puțin alte două linii, inclusiv o a doua linie pe fața estică.
Inspirați de ruta lui Andrew, Steve Sudstad, John Barry și cu mine am ajuns până la jumătatea unei noi rute pe fața nordică, cățărând în aceeași manieră de jos în sus și folosind protecții mobile. Ne-am retras datorită unui accident suferit de John, însă anul următor am finalizat ruta, rezultând Dark Safari, E6, probabil și la această dată cel mai grei traseu de cățărare în teren de aventură din Africa.
Între aceste vizite, grupul condus de regretatul Todd Skinner, beneficiind de o sponsorizare din partea revistei National Geografic și-a îndreptat atenția asupra peretelui Poi, echipați fiind în stilul Maestri, cu un compresor pe benzină. Au angajat circa 40 de porteri pentru a le căra tot echipamentul pe vârf și au bătut pe durata a două săptămâni o rută de 20 de lungimi în stânga de ruta lui Andrew, ingnorând complet etica locală. Această linie urma să fie următorul meu proiect pe care intenționam să îl abordez de jos în sus. Andrew ajunsese până la o înălțime de circa 500 de picioare, fără să recurgă la spituri, așa că am fost realmente scârbit de tacticile alese de cealaltă echipă.
Todd a declarat că nu a simțit nevoia de a acorda atenție eticii unei bande de foști coloniști. După acest precedent o altă rută a fost stabilită recurgându-se tot la o echipare de sus in jos. La câțiva ani după, am cățărat în Wales cu unul din membrii echipei lui Todd care mi-a mărturisit că regretă faptul că a realizat ruta recurgând la acel stil de ascensiune, însă răul fusese deja făcut, iar peretele de top al Kenyei pentru cățărarea de aventură, ce avea un potențial pentru unele dintre mai provocatoare escalade de aventură, a ajuns să fie azi considerat un loc predilect pentru spituri datorită acțiunilor unor cățărători care au beneficiat de sponsorizările oferite de unele corporații și au recurs la un comportament lipsit de respect față de etica și istoria acelei zone de cățărare.
Respectul pentru stâncă s-a pierdut. Stânca a devenit doar o comoditate cu menirea de a fi exploatată pentru crearea unor arene destinate escaladei sportive, sau chiar mai rău în cazul rutelor montane nealterate. Am avut un sport cu idealuri înalte, aventură nelimitată și în armonie cu natura. Azi, cățăratul este în pericol să devină un sport îmblânzit care se bazează pe un mediu modificat în manieră artificială, lipsit de riscuri și aventură – și destul de puțin diferit și individualizat de cățărarea pe un perete artificial.”
—
Keepwild! Climbs
„Campania keepwild! climbs, susținută de Mountain Wilderness Switzerland, a debutat în 2001 și a fost inițiată de un grup de alpiniști preocupați și îndrăgostiți de mediul montan datorită importanței crescânde a sporturilor în aer liber desfășurate în Alpi. Inițial, fundația elvețiană Save the Mountains a sprijinit campania keepwild! care este în momentul de față axată pe cățărarea curată.
Keepwild! climbs (www.keepwildclimbs.ch) e un proiect secundar axat pe promovarea cățărării curate și pe conservarea integrității stâncii. Scopul principal constă în păstrarea unui echilibru în Elveția, între cățărarea de loisir și cea de aventură, precum și conștientizarea în rândul cățărătorilor și a alpiniștilor privind consecințele spituirii și a impactului datorat de această practică asupra resurselor de stâncă ce sunt finite.
Sprijinim pe deplin eforturile UIAA și apreciem remarcabila muncă depusă de Doug Scott în sensul întocmirii acestui document. De-a lungul timpului, una dintre principalele probleme în Alpi, o reprezintă comercializarea crescândă, supradezvoltarea și turismul în creștere – toate acestea fiind în primul rând probleme globale ce sunt însoțite de prosperitate, conveniență și cerințe de siguranță în continuă creștere.
Pentru țările ce sunt pe punctul de a dezvolta diferite forme ale turismului montan –inclusiv cățărarea – această publicație oferă un ajutor în preîntâmpinarea spituirii masive și a exploatării neadecvate a unor areale montane unice. Cu toate acestea, o măsură primordială pentru acceptarea și diseminarea acestor principii în cadrul comunității cățărătorilor, o reprezintă generarea unui loby masiv, puternic și bine organizat, pe tema cățărării în teren de aventură, susținut de alpiniști cu renume, asociații alpine și cluburi de cățărat regionale din toată lumea.
Cele mai bune exemple practice vizând zonele în care există un echilibru între cățăratul de loisir și cel de aventură ar trebui să fie mediatizate, iar îndrumările și setul de valori impus din partea primilor ascensioniști ar trebui publicate în ghidurile zonei, insclusiv prin realizarea unui manual pentru cei ce intenționează să efectueze premiere. Ideal ar fi ca acest manual să fie semnat de către alpiniști cu renume și realizatori de premiere valoroase, pentru a i se acorda însemnătatea cuvenită. Cei implicați în proiectul keepwild! climbs sunt foarte motivați și vor face tot ce le stă în putință pentru a promova această publicație a UIAA.”
—
Martin Scheel
Scheel a realizat în 1980 o rută de căpătâi numită Supertramp, pe care a readus-o în 2009 la starea inițială, după ce a fost retrospituită în 2004 și 2005 fără a beneficia de consensul premieristului.
„Cățărarea artificială este un lucru la modă. Pentru lumea alpină de azi ar fi imposibil de imaginat cățărarea liberă fără spituri. Cu toate acestea, lucrurile sunt destul de simple: lăsați muntelui șansa sa. Fie cățărați în manieră artificială fără spituri, fie la liber, însă folosind spituri doar pentru regrupări. Aceia care folosesc spiturile pentru progresie nu acordă stâncii vreo șansă și privează generațiile următoare de posibilitățile ce le-ar fi oferit acea stâncă. Este un sac fără fund al ideologiilor cu care ne-am mai confruntat cu decenii în urmă. Atunci se numea superdirettisimă, azi poartă numele de cățărare de loisir.”
—
Daniel Silbernagel, ghid montan, autor și editor al ghidurilor de cățărat din seria Swiss keepwild! Climbs
„În cadrul discuției privind modalitățile prin care sunt echipate și întreținute traseele, sau dacă acestea ar trebui să fie lăsate în starea lor originală, considerațiile nu vizează doar siguranța, ci și conservarea caracterului original al rutei. Relizarea bivalentă a acestui fapt, necesită adesea discuții elaborate.
Azi avem posibilitatea de a proteja un traseu, cu propriile mijloace, conferindu-i siguranța necesară, spre deosebire de zilele în care se foloseau corzi de cânepă și pene de lemn. Acei câțiva martori ai istoriei precum corzile fixe de pe Matterhorn sau de pe Eiger-Mitteleggigrat trebuie lăsați în starea lor actuală chiar dacă acele corzi fixe, vechi, sunt lasate în situ, asta nu implică adăugarea altora noi. Servind drept exemplu, ruta Cassin de pe Pizbadile are foarte puține pitoane noi.
În general, zonele destinate escaladei sportive trebuie să fie bine protejate pentru ca în aceste zone, începătorii să poată învăța să se cațere în siguranță. Traseele de mai multe lungimi trebuie să își păstreze caracterul. Cățărarea recreativă își are locul ei, alături de cățărarea de aventură, însă în așa fel încât generațiile viitoare să aibe posibilitatea de a descoperi și de a se bucura pe viitor de ambele. În mediul alpin, traseele trebuie echipate cu o maximă reținere în privința materialului fix.
Dacă echipamentul fix este mandatoriu, ar trebui să existe doar acolo unde recesia ghețarilor a dus la situații ce implică utilizarea spiturilor în lipsa oricărei alte posibilități de asigurare. Nu orice rută trebuie să fie accesibilă pentru toată lumea. Responsabilitatea, cunoștințele și competențele proprii ar trebui să stea la baza catalogării nivelului de siguranță al unei rute și nu modalitatea în care este echipată ruta.”
—
Roger Schäli
„Alpii posedă o fascinantă istorie a cățărării creată de figuri magnifice, precum cea a lui Anderl Heckmair, strâns legată de peretele nordic al Eigerului. Atât trecutul cât și viitorul trebuie tratate cu o deosebită considerație. Ruta lui Heckmair, de pe fața nordică a Eigerului, merită cel mai înalt respect.
Ascensiunea în premieră a acestei rute a fost realizată în trecut, fără a folosi ancore și prin urmare, ar trebui păstrată în forma sa originală. Traseul este o piesă de artă, iar arta este lăsată în general nealterată. Acest gen de trasee pot fi mai bine protejate cu echipamentul actual decât se putea realiza în trecut, ruta păstrându-și nealterat caracterul și rigurozitatea.
În alpinism și în cățărarea pe stâncă, siguranța deplină la care tânjesc mulți nu există. Partenerul sau după caz oponentul, îl reprezintă muntele sau stânca, iar în caz de eșec nu există inculpați. Nu doar competențele personale și o autoevaluare realistică determină succesul: șansa, norocul sau ghinionul au de asemnea rolul lor.
Pentru viitor, dorința mea e legată de o schimbare a modului de gradare a unui traseu de cățărare sau a unei rute alpine. Nu doar gradul de dificultate intrinsec ar trebui să determine dacă o performanță este ieșită din tipare, ci mai degrabă rigoarea, severitatea unei rute ar trebui să joace un rol determinant, așa cum se întâmplă în Marea Britanie. În Alpi s-a neglijat flagrant aspectul de severitate și rigoare în cotarea unei rute.
Care este scopul comunicării unui grad de dificultate, când adesea cea mai mare rigoare rezidă în cumularea tentativelor. Încă de la început, tinerii cățărători, începătorii și cățărătorii ce realizează trasee în premieră, ar trebui să înțeleagă conceptul a ceea ce înseamnă să cațeri același grad de dificultate, însă în diferite grade de seviritate. În adăugare la cele axprimate deja, cățărătorii ar trebui să conștientizeze faptul că o performanță extraordinară nu e ilustrată doar prin gradul de dificultate, ci și prin abordarea unor rute angajante, cu protecții mobile, având o doză de aventură și risc. Ar trebui să formăm o veritabilă cultură în rândul tinerilor pentru cotația de genul E, precum în Marea Britanie. Autori ai ghidurilor de cățărare, cluburile, marile asociații și figuri proeminente din cățărare, pentru realizarea acestui deziderat este necesar ajutorul vostru.”
—
Robert Renzler, artizanul documentului UIAA „To Bold Or Not To Be” din 1998
„Cățărarea în teren de aventură și escalada sportivă, pot coexista foarte bine, atâta timp cât granițele ce le separă sunt respectate, iar diferențele sunt recunoscute și luate în considerare. Libertatea conferită de alpinism și cățărare începe cu posibilitatea de a alege o rută și se termină atunci când se impune cererea ca totul să fie posibil pentru toată lumea. Terbuie să ne alegem țelurile în conformitate cu abilitățile proprii și nu să adaptăm munții la deficiențele noastre.
Există suficient spațiu pentru ambele forme de cățărare, însă nu trebuie să uităm niciodată ceea ce reprezintă cățăratul și anume o interacțiune intrinsecă a omului cu natura, ce conferă beneficii atât în plan mental cât și fizic. Respectul pentru natură și pentru conservarea ei ar trebui să devină cea mai importantă valoare, de care să țină seama sportul nostru. Recomandările și îndrumările trasate în acest document reprezintă un bun compromis pentru coexistența viitoare a cățărării în teren de aventură și a escaladei sportive. Acord o deosebită prețuire muncii întreprinse de Doug Scot și a UIAA în încercarea de a dezvolta o politică corectă și durabilă vis-à-vis de folosirea spiturilor. Dacă te găsești într-o situație de dubiu, nu recurge la folosirea spiturilor.”
„To Bold Or Not To Be” rămâne o declarație relevantă pentru problematica abordată și este diponibilă pe: http://www.theuiaa.org/upload_area/files/1/to_bolt_or_not_to_bolt.pdf
—
Voytek Kurtyka
„ Acest document UIAA este binevenit în încercarea de a stopa atacul brutal la care este supusă fără rețineri stânca rămasă în forma naturală. Escalada sportivă se dezvoltă cu o intensitate înspăimântătoare. Este invazivă și afectează cele două prețioase sfere la care subscriem în mod tradițional. Ambele sfere sunt imperios necesare pentru supraviețuirea comunității cățărătorilor. Prima și poate cea mai sensibilă, în opinia mea, este reprezentată de arealele stâncoase, regăsite în forma lor naturală. A doua este reprezentată de tradiția și setul de valori la care subscrie cățărarea în teren de aventură.
Distrugerea arealelor stâncoare
Escalada sportivă îmi oferă cea mai mare distracție din viața mea. O practic de două ori pe săptămână, însă de fiecare dată exaltarea mea e temperată, deoarece simt că o partea esențială a trupului meu – și anume stanca – este violată. Există o convingere adânc înrădăcinată printre cățărători, conform căreia noi suntem speciali. Credem că practicăm o artă nobilă. În mod absurd, suntem mândri de dragostea noastră pentru natură. Însă ori de câte ori simt că această parte din mine are de suferit, mă întreb dacă nu cumva suntem barbari.
Aproape nimeni nu pare să observe amploarea distrugerii. Ni se pare firesc să considerăm stânca drept propria posesie și prin urmare putem să o forăm, să o săpăm, să o zdrobim, să o violăm în orice fel dorim. Cățărătorii își tratează locul de joacă în modul cel mai invaziv și abuziv posibil. Și totuși mă cațăr de două ori pe săptămână! E pur și simplu minunat. Reprezintă un bun prilej de evadare în lupta cu stresul cotidian.
Transformăm cea mai atractivă parte a naturii într-o plagă de oțel, asemenea ciupiturilor vărsatului de vânt. În ultimele trei decenii, stânca din zonele foarte populare a devenit lustruită precum toaletele publice. Mă miră faptul că nu răspândește încă SIDA. Mă întreb ce va rămâne de această stâncă într-o sută de ani.
Nu am niciun dubiu că mai devreme sau mai târziu atenția publică se va îndrepta asupra masacrului săvârșit de noi și vom fi pur și simplu interziși în zonele stâncoase pentru vecie.
Țin să vă asigur că sentimentul meu de pierdere nu este o iluzie, așa că apariția unui dictator în mintea mea, este doar o chestinune de timp. Ideea perversă de a înființa o fundație care să interzică accesul în zonele stâncoase rămase nealterate mă agasează constant în mintea mea. Ei bine, nu chiar în mintea mea, ci mai degrabă în inima mea, deoarece în capul meu complotez neîncetat la modalități de a abuza de stâncă, chiar de trei ori pe săptămână. Nu mă pot abține, cățăratul reprezintă o adevărată delectare ștrengărească.
Tradiția cățărării în teren de aventură
Escalada sportivă a împins standardele cățărării cu câteva grade. Ne mândrim cu acest lucru. Cățărătorii sportivi venerează gradele. În Polonia ei numesc gradul digit, [adică cifră]. Digit-ul este Dumnezeu, digit-ul este totul. Însă eu cred că reducerea cățăratului doar la un grad este degradant. Adevărata artă începe acolo unde ea exprimă ceva inexprimabil. Digit-ul este precum o păpușă castrată ce exprimă pur și simplu rezistența materiei. Cățărătorii obsedați de grad, nu realizează faptul că arta nobilă a unei ascensiuni nu se cuantifică în rezistența materiei, ci în suferința interioară. Nu se regăsește nici o urmă a pericolului real și a fricii; nici o umbră a suferinței menite să ne curețe mințile și nici o frustrare rezultată în urma indeciziilor ce apar odată puși în fața necunoscutului, care deschide poarta fie înspre iad sau rai. Dar ce naiba, complotez cum să o fac de trei ori pe săptămână. Și mărturisesc umil că această zburdălnicie regulată, surmontează provocările mult mai dificile ale cățărării în teren de aventură. Adepții escaladei sportive pretind că forma lor de cățărare este mai umană, deoarece este mai sigură, însă eu cred că este mai puțin umană, deoarece este lipsită de risc. Care este rostul unei ascensiuni dacă nu reprezintă o surmontare a propriei ființe? Când frica reală este înlocuită de o falsitate, cățărarea este redusă la ceva infantil, zburdalnic.
Soluția? Gradinile turn
Apreciez bunăvoința demersurilor acestui document echidistant al UIAA care caută să medieze coexistența escaladei sportive și a cățărării în teren de aventură. Nu ar fi recomandat în aceste timpuri stressante să se interzică accesul tuturor cățărătorilor sportivi în arealele stâncoase rămase neamenajate. Însă din nou, nu pot să nu mă întreb ce se va întâmpla odată cu trecerea timpului? Escalada sportivă este un lucru atât de grozav, încât nu m-ar surprinde dacă mai devreme sau mai târziu va deveni un sport de masă. Numărul unu pe glob. Și atunci ce?
Mi-e realmente frică. În ultimii cinci ani în Polonia, numărul cățărătorilor sportivi probabil s-a triplat. Mai devreme sau mai târziu, opinia publică va înceta să joace rolul unui outsider în fața acestei întregi distrugeri. Este de asemenea teribil de trist să observ cățărarea in teren de aventura aflată într-un regres vizibil.
Probabil va sosi și vremea când vor trebui revizuite regulile privind dezvoltarea viitoare a escaladei sportive. Mă întreb, de fapt, cîți cățărători sportivi au realmente nevoie de stâncă pentru a fi satisfăcuți. O parte din ei ar prefera mai degrabă să își facă antrenamentele lor periodice într-un loc de joacă artificial, în sală, decât la stâncă.
Aici o soluție ispititoare îmi vine în minte. Succesul, pragmatismul și utilitatea locurilor de joacă indoor ne sugerează o alternativă. Trebuie să extindem aceste locuri de joacă artificiale. Imaginați-vă doar, măreția unor turnuri de beton ridicându-se deasupra orașelor. Imaginați-va aceste turnuri proiectate de un artist talentat, localizate în grădinile orașelor, completate armonios de bolovani, iazuri și copaci. Imaginați-vă doar o rafinată și gigantică grădină japoneză de piatră.
Tavane, surplombe și diedre artistic succedate în cascadă, vor satisface cele mai pretențioase cerințe geometrice și tehnice ale cățărătorilor sportivi, mai bine decât o poate face stânca. Gradinile turn vor fi pe placul celor mai sofisticate și estetice gusturi, toate acestea regasindu-se în limitele orașului.
Problema o reprezintă banii. Dar într-o periodă în care se construiesc mii de autostrăzi de ciment și de pasarele, aceasta nu ar trebui să reprezinte o problemă de nesurmontat. Sper ca o mare parte din finanțare să vină prin aportul unor granturi provenite din fondurile destinate protecției mediului. Grădinile de flori, gradinile de apă și gradinile de piatră există deja, așa că de ce nu s-ar realiza un nou capitol privind înzestrarea peisajului: grădinile turn.
Acestea ar deveni, asemeni stadioanelor adevărate repere, stimulând mândria orașelor și a comunităților. Nu m-ar surprinde dacă grădinile turn ar ajunge să devină punctul principal unde se desfășoară spectacolul public generat de escaladă, precum stadioanele în cazul altor sporturi, lăsând stânca înspre uitare. Acest fapt nu mi-ar displăcea deloc.
Acestea sunt raționamentele viclene ale unei persoane confuze care are o problemă să facă distincția între vinovăția și visele sale. ”
Mai multe informații pot fi găsite accesând: www.theuiaa.org
Traducere: Roșca Dan Ionuț.
Tehnoredactare: Ionel Maria Ștefania.
Au colaborat la traducere: Ioana Acsinia si Leslie Fucsko.
[1] Doug Scott – Management Committee, Director al Traditional Values Working Group, august 2012
