Etica traseelor de alpinism – partea a 3-a
de Dan Vasilescu
—
Experinţa personală
Expunerea de faţă reprezintă un punct de vedere personal, bazat pe experienţa a 47 de ani de premiere alpine, ultimele trei terminate în luna mai a acestui an. Traseul Drăgoşelul poartă numele nepoţelului meu care nu ştie încă să meargă, dar sper să devenă un adevărat om de munte (nu neapărat căţărător).
Asemenea colegului Iosif Gheţie, am considerat încă din perioada IPGG-istă că premiera unui traseu de alpinism reprezintă cea mai importantă şcoală de formare şi de testare a calităţilor alpinistului şi am căutat ca în cei treizeci de ani de antrenorat voluntar să instruiesc cât mai mulţi sportivi în spiritul responsabilităţii şi umanităţii alpine.
Din acest motiv traseele efectuate de mine, au fost realizate cu elevii mei în coardă, cu o foarte mare răspundere faţă de viitorii alpinişti, atât prin baterea unor pitoane „sănătoase”, cât şi prin curăţarea extrem de serioasă a peretelui. De multe ori mi-a fost reproşat numărul mare de pitoane din trasee şi în special din regrupări, iar unii prieteni chiar s-au oferit să le mai rărească (Wild Feri în traseul Central din Lapoş). Aşa cum erau etica/regulamentele şi condiţiile practice ale perioadei respective, anii 1970 – 1980, la multe din traseele efectuate de mine a predominat căţărarea artificială, deşi am aplicat într-o oarecare măsură, atât asigurările mobile cât şi căţărarea naturală.
În cadrul oficial al FRTA am participat şi la omologarea unui număr mare de premiere alpine pe tot cuprinsul ţării, ţin minte cu deosebită plăcere omologarea traseul Fisura Diavolului din Domogled, parcurs împreună cu dl. profesor Eugen Seracin.
Prima premieră realizată de mine a fost traseul Hermann Buhl, în Ţancul Mic din Valea Coştilei, început în anul 1964 şi terminat în anul 1966 (perioada de întrerupere a fost generată de stagiul militar).
Evident că acest traseu, ca şi unele dintre celelalte, a necesitat mai multe intrări, pentru care motiv am şi primit şuturile de rigoare din partea dl. Nae Baticu. La fel pentru un amărât de piton de expansiune montat, de frică, în „J”-ul din Paianjenul Galben.
Ca la toate cele 70 de premiere (mai puţin cele şase de escaladă), am folosit pitoane artizanale, adică confecţionate personal, cu ajutorul forjorului şi al sudorului colegi de serviciu şi în mică măsură ancore cumpărate de la firmele specializate. Motivul este lesne de înţeles, un cornier şi un inel sunt mult mai ieftine, dar şi cu trei rucsaci de 55 de kg fiecare a fost puţin cam greu pentru fraţii Vasilescu, pe poteca spre cantonul Cheia.
Am căutat ca asigurările intermediare să respecte cel mult un factor de cădere unitar şi să fie colineare, având în vedere că în anii 70 – 80 încă ne mai căţăram fără centură şi fără cască, cu corzi de cânepă sau împletite din dederon. Şi cu tenişi chinezeşti în picioare.
În regrupările traseelor din Bucegi (cu conglomerat foarte friabil) am montat ancore chimice ø 12 x 145 mm, iar în pereţii de calcar am montat ancore chimice ø 10 x 110mm, după ce am făcute teste statice şi dinamice de rezistenţă în stâncă, în diferite situaţii.
Asemenea celebrului alpinist râşnovean Valentin Gartner, care îşi verifica anual traseele parcurse în premieră, am încercat de-a lungul anilor să-mi îngrijesc şi eu premierele, în primul rând curăţind iarba şi pământul care se depunea în fisuri.
În general, am înlocuit pitoanele cu altele noi, dar nu neg faptul că uneori am înlocuit pitoanele cu ancore mecanice şi apoi chimice, atât în traseele mele cât şi în altele. De exemplu, traseul Cezărică, parcurs în cap de coardă de Cezar Vărgulescu cu vreo 22 de ani în urmă, l-am refăcut de cel puţin trei ori. La fel, în Creasta Coştila – Gălbenele am fost obligat (de conştiinţa mea subiectivă) să montez ancore în regrupări, considerând că traseul devenise deosebit de riscant şi în plus este frecvent folosit şi la coborâre.
În urma căderii celei de a patru lungimi de coardă din traseul tavanele de Argint şi a distrugerilor făcute de această prăbuşire, a trebuit să refac întregul traseu de acces de intrare în Creasta Coştila – Gălbenele, folosind şi ancore şi cu pitoane. Am primit şi reproşuri pentru aceaste iniţiative, dar au existat mult mai mulţi alpinişti care mi-au mulţumit.
Din păcate lungimea de coardă căzută din Tavanele de Argint, ca şi surplomba din Traseul Fecioarei nu au putut fi reamenajate din cauza că ambele surplombe nu au căzut complet şi sunt încă extrem de periculoase. Această situaţie a fost adusă la cunoştinţa alpiniştilor şi nu se ştie când se va putea remedia.
Concluzii
Inchei expunerea mea cu o concluzie personală şi îndelung verificată:
Problema traseelor de alpinism nu va găsii în vecii vecilor o rezolvare general valabilă care să împace pe toţi alpiniştii, în schimb, căutarea unei soluţii de compromis îi va nemulţumii sigur pe toţi.
Din această cauză împart dilema în două componente, tratând separat traseele noi de traseele vechi.
A. Traseele noi de alpinism
A.1 Un traseu nou trebuie să corespundă cerinţelor etice ale elitei alpiniştilor şi nu a mediocrităţii.
A.2 O premieră de alpinism trebuie să respecte tradiţiile locale, dar în egală măsură trebuie să fie un pas înainte, care să stimuleze ambiţiile şi orgoliile alpiniştilor.
A.3 Niciodată nu se pot compara traseele din pereţii de granit cu cele din pereţi de calcar, conglomerat şi cu atât mai mult, cu cele din gresie! Deci există o componentă etică care ţine cont şi de structura stâncii.
A.4 Un traseu nou de alpinism trebuie să fie o punte de legătură spirituală între riscul unei aventuri şi securitatea unei performanţe.
B. Traseele vechi de alpinism
B.1 Trebuie să privim un traseu alpin ca o creaţie materială pentru care nişte alpinişti au făcut mari eforturi, la fel ca noi, şi să îl tratăm ca atare.
B.2 Orice modificare a stării traseului faţă de cea iniţială reprezintă un mic afront adus tuturor alpiniştilor care l-au parcurs, dar şi a celor care urmează să-l parcurgă, din care motiv trebuie făcută cu extrem de multe precauţiuni. Ca şi la „Primul Ajutor”, prima condiţie este ca să nu facem mai mult rău decât bine!
B.3 Dacă un membru al echipei de premiere este în viaţă, cel mai elementar „bun simţ” ne obligă să-l consultăm, poate avem surpriza unui sfat benefic.
B.4 Nu rupeţi niciodată o piatră sau un prag de iarbă dacă nu este strict necesar pentru siguranţă; există posibilitatea ca în locul ei să găsiţi o spălătură perfectă.
B.5 Un piton sau o ancoră în plus reprezintă o siguranţă mai mare, dar poate strica frumuseţea şi plăcerea celorlalţi alpinişti.
B.6 Este o mare realizare personală să parcurgi un traseu de alpinism, dar şi mai important este stilul şi siguranţa cu care l-ai parcurs.
B.7 Pentru a reface un traseu de alpinism întâi trebuie să-l aduci la starea iniţială, apoi să-l gândeşti din nou, la nivelul etic actual.
Vorba rabinului: sfaturi mai am, dar nu ştiu dacă mai aveţi voi gâşte!
Bucureşti 31.07.2011
Cititi si:
