Articol de Dinu Mititeanu

In 20 ianuarie 2001, alpinisti si fisuri, surplombe, muchii, hornuri din Carpati, din Bucegi mai ales, vor lacrima la 3 ani de la trecerea in nefiinta, in al 89-lea an al vietii, a lui Niculae Baticu (25 mai 1909-20 ian. 1998).

A fost “unul dintre titanii alpinismului romanesc”, cum l-a numit Mircea Sandulescu in nr.4 al revistei “Muntii Carpati”. A fost “un Whimper al Carpatilor”, cum il numeste Mihai Vasile in Romania Pitoreasca nr. 8/’92. “A fost un Om, care dupa multi ani de detentie in temnitele comuniste, nu era un invins, nici fizic, nici moral, de la care am primit o lectie de demnitate si forta”- a scris Anda Raicu, in suplimentul MONTANA, nr. 2/98, al revistei Romania Pitoreasca. Multi il cunoasteti sau il puteti cunoaste, din cartile sale: “Amintirile unui alpinist”- 1981, si “Pe crestele Carpatilor”- 1985, aparute in ciuda piedicilor numeroase, datorita energiei, tenacitatii sale, dorintei ca inceputurile alpinismului romanesc sa poata fi cunoscute de generatiile care vor veni.

A fost unul din pionierii alpinismului in Carpati, o stea a alpinismului interbelic, alaturi de Nicu Comanescu, Sorin Tulea, Costica Contes, Dan Popescu, Toma Boerescu, si altii.Toti au merite, care reies din cartile sale, dar Baticu a fost cel mai tenace, mai pasionat, mai perseverent, mai talentat, mai aducator de nou si mai longeviv!. El a punctat “marea cotitura” in alpinismul romanesc, cand, in 20 oct. 1935, in cap de coarda, secondat de Ion Trandafir si Dan Popescu, cu doar 7 (!!!) pitoane, a realizat “dintr-o singura intrare”, primul traseu de perete din Carpati: FURCILE- in peretele Galbinele (pana atunci se urcau doar vai si creste). A avut un curaj iesit din comun: cu echipamentul de atunci ascensiunea se putea sfarsi tragic, ca a lui Andrei Ghitescu, mai tarziu, in 3 iulie ’55, in “Trei Surplombe”-coarda de canepa s-a rupt. Cele trei surplombe, alt traseu celebru, urcat in premiera in 20 iulie 1946, de echipa Emilian Cristea, Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu.Dar Baticu isi cunostea bine posibilitatile, valoarea si amintindu-mi un citat, se poate spune ca el a intrat in Furci sa le urce, nu sa cada! Apropo de Furci si de longevitate: a fost longeviv si ca viata biologica, dar si ca “viata de munte”.

A ramas toata viata alaturi de munte, caci acesta era viata lui. Asa cum am mai scris, prin ’83 sau ’84 un infarct l-a obligat sa nu mai urce o vreme “acasa”, la Ref. Costila. Dar era de gasit aproape in fiecare sambata- duminica pe o buturuga din padurea Munticelului ( nu era atunci banca de la crucea pt. George Nechita).I-am oprit acolo din avantul lor, pe tinerii alpinisti clujeni, de a trece grabiti prin fata acelui- “mosulica” pentru ei- devenit apoi Titan, dupa ce le-am spus: “o plecaciune in fata D-lui Baticu!”. In vara lui ’85, l-am ajuns din urma tot pe acolo. Urca singur, agale, de data asta spre Refugiu, unde avea loc “etapa de vara a <Cupei municipiului Bucuresti la alpinism >”.( stiu ca zambiti ironic, dar erau ocazii faine sa ne intalnim cu prieteni, sa ne facem noi prieteni, sa urcam noi trasee). Mi-am acordat ritmul cu al Domniei Sale. Stiam ca voi pierde un traseu, dar stim voi castiga 2-3 ore cu Nea Baticu!

Mi-a marturisit ca se pregateste ca in 20 Oct.,la 50 de ani de la premiera Furcilor, sa incerce sa mai urce o data traseul! Nu sunt dovezi ca ar fi facut-o.Poate a ajuns pana la baza, pana la primul piton doar. Dar ideea in sine trebuie admirata! Avea 76 de ani! N-a participat la multe premiere alpine.Nu le insir aici. Nu insir aici, acum un CV al sau. Mentionez doar ca, dupa ce a invatat multe in doua iesiri in Italia si Austria, a propus, organizat si condus prima si a doua scoala de catarare moderna din Romania, la Ref. Costila intre 21 aug.- 11 sept.’38 (elevi au fost atunci si fratii Vlad si Sergiu Cunescu) si in Piatra Craiului 6-15 aug.’39. A venit curand razboiul, apoi inchisorile. Dar si daca ar fi urcat doar Furcile, isi avea un loc de frunte in istoria alpinismului nostru.

Baticu ramane in istorie ca UN FENOMEN, un mod de viata, dedicata pana la adanci batranete, alpinismului.

Am stat de multe ori de vorba cu Acest Titan, “acasa” la dansul in Bucegi,dar si la Cluj, unde venea des, nu la mine special, (dar ma cauta de fiecare data), ci ca sa reorganizeze in ’90 Clubul Alpin Roman; in ani’80 venea des sa se documenteze la Arhivele Statului si la BibliotecaAcadmiei- filiala Cluj, pentru cartea sa, o adevarata istorie, (cu lipsuri nu din vina sa) a alpinismului romanesc. Sigur ca iubea Muntele ca intreg,dar vorbea doar de trasee, fisuri, hornuri, surplombe, prize, bavareze, spraituri..Apropo de asta: In 1971, am constatat ca alpinismul e muribund in Cluj In frunte cu Vali Craciun, cei 8-10 care ne mai cataram, am hotarat sa-l revigoram, apeland la entuziasmul specific mediului studentesc. Afisele “Curs teoretic si practic de initiere in alpinism”, au umplut sala la refuz.

Dupa lectia de “Istoria alpinismului” tinuta de mine, in care am vorbit si de (inca proscrisul) Baticu, a venit la mine un student mai…varstnic.
Ma intrebat daca il cunosc pe “Dl. Baticu”.
I-am raspuns ca da si in clipa aceea m-am dumirit, intrebandu-l: “-Tu il cunosti <de acolo>?”.
“-Da, am fost o vreme in aceeasi celula!”.
Si imi spunea cum colocatarii sai “evadau”, se “teleportau” din celula in Munte, cum se legau in coarda, cum “se catarau”, cum vorbeau numai in “argou alpin”. Asta i-a tinut in viata “acolo”, cum am scris in MC 18, ca religia pe Tutea, Paleologu si altii. I-am povestit la ref. Costila, maestrului Baticu – cu scuze ca ii trezesc amintiri dureroase- de Petrica Stanciu. Isi amintea de el, D-zeu sa-l odihneasca: are o placuta de inox la baza Traseului Cr. Cocosului din Cheile Turzii.

Un articol “Fascinatia verticalelor”- despre el si cei ca el, asteapta “la rand”, la “Muntii Carpati.” Pereti de stanca, pereti de inchisoare… Cata diferenta intre recele unora si altora. Cate ascensiuni uluitoare ar mai fi facut dupa razboi, intransigentul, incoruptibilul, impetuosul, agilul, inepuizabilul Baticu Acum, la 3 ani de cand “a raspuns chemarii unor imparatii mai inalte” (Anda Raicu), sa-i acordam o lacrima de gand si sa-l cautam, acolo undeil vom vedea parca aievea, in fata refugiului Costila, aceasta “Mecca” a alpinismului romanesc.

Dinu Mititeanu