Etica traseelor de alpinism – partea a 2-a
de Dan Vasilescu
—
Scurt istoric
1. Perioada de pionierat 1934 – 1952
Realizarea şi reamenajarea ulterioară a unui traseu de alpinism prezintă o componentă etică şi una tehnică, implicând atât o răspundere morală cât şi una locală/naţională.
Un traseul de alpinism poate fi considerat un act artistic prin care un alpinist îşi defineşte calităţile fizice, psihice şi morale, creând premizele de a permite şi altor alpinişti să-şi valorifice potenţialul alpin, în confruntările cu dificultăţile muntelui şi cu cele individuale.
Personal consider că realizarea în anii 50-60 a traseelor: Fisura Albastră – Directa, Fisura Artei, Lespezile Lirei şi multe altele, definesc alpinistul-artist Alexandru Floricioiu şi echipa pe care a condus-o, îmbogăţind patrimoniul naţional de alpinism, dar şi sufletul fiecărui alpinist care le-au parcurs în perioada următoare.
La fel, premierele alpine realizate mai târziu de Aurel Irimia (Fisura Albastră), Mircea Opriş (traseul Speranţei), Emil Coliban (Fisura Albă), Viorel Nicolaescu (Innominata, Ulisse, Calipso), Petcu Vlad (Iris, Paianjenul Galben, Szalma, Diedrul Pupezei), Octavian Brătilă (Madona Neagră, Calvaria) ş.a., pot fi considerate adevărate comori, dar şi puncte de referinţă ale alpinismul românesc.
Este important de menţionat faptul că premierele alpine realizate până în anii 1952 au fost efectuate într-o singură intrare, condiţie la care dl. Nae Baticu ţinea extrem de mult. Premierele realizate prin mai multe intrări nu erau considerate de dânsul „etice”, iar cele la care s-au folosit pitoane de expansiune erau catalogate „construcţii-montaj”, viitorul alpinism utilitar.
În această perioadă, traseele au fost parcurse prin căţărare liberă, pe prize naturale, cu pitoane confecţionate exclusiv artizanal. De exemplu, se pot întâlnii şi acum în aceste trasee pitoane cu inel ø 10 – 12 mm nesudate, care în mod evident nu ţineau o cădere „tare” nici măcar cu 70 de ani în urmă.
Din declaraţiile autorilor celor două lucrări de referinţă menţionate anterior, în perioada respectivă nu au existat nici un fel de reglementări sau constrângeri legate de etica şi tehnica de echipare a acestor premiere, probleme de ecologie sau de specific local.
2. Perioada competiţională 1952 – 1990
Aşa cum am menţionat anterior, în această perioadă efectuarea premierele de alpinism şi ulterior reamenajarea/întreţinerea acestora a fost reglementată prin regulamentele Federaţiei Române de Turism Alpinism. Evident că aceste regulamente au suferit o serie de modificări de-a lungul acestei perioade, corelat cu alte regulamente ale activităţilor competiţionale.
Cele aproximativ 1000 de trasee alpine efectuate şi omologate în această perioadă (vezi Anexa 1) trebuiau să îndeplinească câteva condiţii:
– să prezinte o diferenţa de nivel de minimum 80m;
– să nu fie intersectate de brâne sau terase care să permită întreruperea ascensiunii;
– să nu fie situate în arii protejate (cum a fost cazul în anumiţi pereţi din Cheile Turzii);
– să fie marcate la intrarea în traseu şi pe itinerariul de retragere, etc.
Punctele de asigurare intermediară şi de autoasigurare în regrupare au fost realizate cu pitoane, mai rar cu ancore, fără a fi impuse alte condiţii suplimentare (factor de cădere, etc.). Marea majoritate a acestor pitoane şi ancore au fost confecţionate artizanal, fără a avea garanţia unei rezistenţe mecanice suficiente (aproximativ 25 kN) nici măcar la data efectuării premierei. În plus, există frecvente cazuri în care, neavând la îndemână pitonul potrivit cu fisura existentă, alpinistul a bătut un piton la întâmplare, situaţie în care carabiniera montată la el se sprijină pe perete. Fiind supusă la o solicitare compusă de încovoiere, tracţiune şi torsiune, carabiniera se poate desface sau se rupe, chiar numai prin greutatea sa şi în nici un caz nu va rezista unei căderi în cap de coardă.
În general, secţiile şi cluburile care au realizat aceste premiere au fost conduse de antrenori sau instructori competenţi, care au asigurat o instruire adecvată sportivilor respectivi.
În plus, în cadrul Şcolilor Naţionale de Alpinism organizate de FRTA au fost executate exerciţii şi aplicaţii practice referitoare la baterea pitoanelor, montarea ancorelor şi amenajarea regrupărilor, corespunzător structurilor din zonele respective: calcar (cca 65%), conglomerat (Bucegi, Ciucaş, Ceahlău cca 25%), granit (Retezat 5%) şi şist cristalin (5%).
Regulamentul traseelor de alpinism a impus ca prezentarea la FRTA a unei premiere să fie însoţită de un raport care să cuprindă: descrierea traseului pe lungimi de coardă, descrierea traseului de acces şi de retragere, schiţa traseului cu simbolurile UIAA, fotografia traseului, înălţimea lungimilor de coardă, dificultatea globală a traseului în gradele 1A – 6B, iar în ultimii ani, în noile grade UIAA I – X.
Raportul de premieră trebuia să fie semnat de membrii echipei, de antrenor şi de conducerea clubului/secţiei respective.
Omologarea premierelor de alpinism se făcea pe baza aceluiaşi regulament de către un arbitru-delegat al FRTA – Comisia de Alpinism care parcurgea traseul în cap de coardă şi unul din membrii echipei de premieră şi se încheia cu un raport de omologare care definitiva exact gradul de dificultate.
În câţiva ani premierele alpine au fost cuprinse în competiţia numită Cupa FRTA, care recompensa simbolic cele mai frumoase realizări ale unui club/secţie din anul respectiv.
Multe dintre traseele de alpinism din România au fost marcate la intrare prin plăcuţe sau prin scrierea direct pe perete a numelui traseului şi a gradului de dificultate, fără a avea o unitate de vedere în privinţa acestor marcaje. La fel, unele poteci de acces şi de retragere în/de la aceste trasee au fost marcate (zona Vulcan), unele chiar au fost amenajate corespunzător, de exemplu Brâna Aeriană din Peretele Vulturilor.
Au existat în această perioadă şi premiere alpine ale unor alpinişti din afara sferei competiţionale, de exemplu cele ale lui Viorel Nicolaescu, care nu au parcurs procedura de omologare, dar au fost cuprinse în nomenclatorul traseelor de alpinism realizat de mine în anul 2000.
În prezent toată arhiva FRTA referitoare la premierele traseelor de alpinism, organizată de secretarul comisiei de alpinism Dionisie Colan şi de către subsemnatul, se află în custodia CAR, în biblioteca Căminul Alpin Buşteni.
In această perioadă s-a pus şi problema reamenajării/întreţinerii traseelor de alpinism, concretizată printr-un alt regulament al federaţiei de specialitate.
Una din soluţiile de rezolvare a acestei probleme spinoase a fost ca zonele alpine să fie luate în custodie de secţiile/cluburile sportive care au realizat premierele respective sau din apropierea acestora.
Cu această ocazie a fost propus şi un sistem de codificare a traseelor de alpinism, similar sistemului de codificare a peşterilor din România şi care a uşurat foarte mult realizarea nomenclatorului traseelor de alpinism (a se vedea Buletinul Alpin al FRTA din anul 2000).
Discuţiile legate de reamenajarea traseelor de alpinism au creat mari probleme atât la nivelul FRTA cât şi la nivelul secţiilor/cluburilor sportive, atât din motive etice şi legislative cât şi din considerente financiare, situaţie care este probabil foarte asemănătoare şi în alte ţări şi cluburi alpine.
Punctul „cheie” al acestor dispute de interes local, naţional şi mondial este folosirea sau interzicerea ancorelor în traseele de alpinism şi acesta este şi motivul acestei largi consultări iniţiate şi coordonate de UIAA.
Evident că în aceste dispute intervine şi orgoliul personal al premieristului, acel „căţel” care ne urmează în viaţă cu un devotament demn de o cauză mai bună.
Indiferent de modul în care au fost realizate premierele respective, responsabilitatea evidenţei, a întreţinerii şi a reamenajării lor cade în spinarea (mai mult decât fragilă) a forurilor naţionale, în cazul nostru, FRAE şi CAR, din simplul motiv că aşa au scris în STATUT înaintaşii noştrii.
3. Perioada modernă – de după 1990
După aşa zisa „revoluţie”, în peisajul alpin românesc şi-a refăcut apariţia Clubul Alpin Român, a cărui continuitatea din perioada comunistă a fost atestată de UIAA
Cu această ocazie activităţile de alpinism, inclusiv cele legate de trasee, au fost repartizate de comun acord ambelor foruri naţionale, fără a avea rezultate pozitive notabile.
Practic, după anul 1990 activitatea de efectuare a premierelor alpine s-a rezumat aproape exclusiv la trasee de escaladă, iar puţinele trasee noi de alpinism nu au mai fost gestionate şi cu atât mai puţin s-a pus problema omologării lor. Este de asemenea dificil ca aceste trasee să fie încadrate în categoria alpinism, deşi au mai multe lungimi de coardă, deoarece multe din ele sunt asigurate exclusiv cu ancore. Rarele reamenajări de trasee alpine au fost făcute prin contribuţii personale, în mod dezorganizat şi fără a exista o concepţie unitară şi un consens general în acest scop.
Mai mult chiar, mulţi dintre alpiniştii de performanţă care au realizat aceste premiere contestă competenţa şi dreptul ambelor foruri naţionale în gestionarea, întreţinerea şi reamenajarea traseelor de alpinism, reacţie firească de altfel, generată de starea latentă a acestor activităţi.
Cititi si:
